Am o slabiciune pentru copii. Asta e clar. Nu numai ca vorbim aceeasi limba, dar de fiecare data reusesc sa ma strecor in lumea lor.

Lumea lui e o interesctie aglomerata din capitala, o intersectie zgomotoasa si cu oameni nu foarte prietenosi.

In intersectia de la Unirii am descoperit un lucru fascinant: cel mai autentic zambet purtat de un copil. Ne intalnim des: pe acolo trece drumul meu spre casa si drumul lui spre maturitate. Stie cand si cum sa intinda mana, stie si ce poveste sa-ti spuna pentru a te induiosa. Mai are insa ceva special. Copilul asta nu e trist, asa cum sunt cersetorii in general, sau asa cum incearca sa para. Isi castiga existenta cu gura pana la urechi. M-a cucerit felul lui de a fi: micutul actor te priveste in ochi, iti zambeste, poarta o conversatie cu tine si nu cere niciodata bani. Se multumeste si cu ceva dulce sau orice altceva i-ai putea darui. Ultima data mi-a spus ca-i este sete. Un pet cu suc si unul cu apa, ambele incepute...erau pe scaunul din dreapta. I le-am oferit. Copilul din intersectie mi-a multumit intr-un mod special: a jonglat cu sticlele, pentru a-mi smulge un zambet inainte de a se face verde la semafor...