Astazi am mutat muntii din loc

(cei de zapada; asadar, la propriu, nu la figurat)

Fular, manusi fara degete, bocancii seriosi plus un zambet frumos la purtatoare (zambetul pentru lopata, evident...ca a fost de imprumut).

Astfel a inceput, intr-o frumoasa dupa-amiaza de februarie, operatiunea de salvare a Fabiutzei ingropata intr-o avalansa de ninsoare. M-am transformat intr-un salvamontist de ocazie, simtind cum ea abia mai respira sub mormanul de zapada.

Teoretic, e o operatiune nu tocmai potrivita pentru o femeie. Practic, e o adevarata experientza de viata, si inca una distractiva! E nevoie de timp, energie si o stare generala buna.

Mai dificila decat operatiunea in sine mi s-a parut insa audientza: domni (respectabili, fireste) care s-au oferit (majoritatea in gluma si unul in serios) sa ma ajute, doamne cu priviri compatimitoare, domni ( foarte respectabili, fireste) care mi-au solicitat serviciile (de dezapezire, bineinteles), doamne (foarte bine intentionate, fireste) cu zambete ironice si o doamna (bineinteles blondutza) care la aproximativ 2 minute dupa ce am inceput treaba m-a intrebat daca voi iesi cu masina in mai putin de 5 minute (ma blocase nitel).

In concluzie am reusit! Cred ca o sa am putina febra musculara, insa nimic nu se compara cu satisfactia de a fi mutat muntii din loc!

Suporter orfan

Titlul de mai sus se refera la mine. Am ramas fara echipa pe care o iubeam neconditionat: Cetatea Suceava din Liga a II a la fotbal. Am asistat la nasterea ei, iar acum cateva zile la decesul survenit in principal din pricina crizei economice. Ar fi putut sa creasca frumos, insa asa a fost sa fie. Scriu acum in numele meu, dar stiu ca exista in orasul natal cel putin cateva sute de persoane in situatia asta.

La Suceava fotbalul e sacru. Spun asta pentru ca rar se intampla ca o echipa din al doilea esalon sa fie incurajata de 5000 de suporteri la o partida. S-a intamplat in Cupa Romaniei cu ceva timp in urma, cand Cetatea elimina Sportul Studentesc.

Daca tot nu mai e si nu pot participa la funeraliile ei, am o propunere: sa nu fie inhumata! Propun sa o incineram si sa pastram cenusa. Poate intr-o zi va renaste ca pasarea Phoenix...

Suporterii sa o ierte!

p.s. fotografia de mai sus este facuta pe Areni, iar intervievatul este unul dintre simbolurile fotbalului sucevean, Radu Casuba

The boys next door

Nu e tocmai placut sa te trezesti cu 2 ore mai devreme decat ar fi sunat ceasul pe care oricum l-ai fi ignorat, dar si mai neplacut e cand nu mai poti lenevi nici macar un minut in asternuturi. Misiunea urgenta de azi, transmisa cu acuratetze de la celalalt capat al firului, implica un fax sau un scanner, niciunul la indemana... Si cum lenesul reuseste sa gaseasca cele mai bune si comode solutii, am vizualizat, cu ochii pe jumatate inca inchisi, usa vecinilor. Nu locuiesc acolo. Muncesc in apartamentul de langa mine, transformat in sediu de firma. Am batut timid, m-am prezentat ca fiind the girl next door si s-a rezolvat... N-am vrut sa raman datoare, asa ca m-am intors dupa cateava minute cu clatite calde cu ciocolata...faina integrala si zahar brun in continut. Baietii au fost placut surprinsi insa nu mai surprinsi decat mine in momentul in care mi-au inapoiat farfuria. Nu numai ca au spalat-o, dar in ea fiecare a donat cate o felie din pizza pe care tocmai o comandasera!

p.s. (for the boys next door) cele 46 de kilograme nu inseamna ca nu prea mananc :))

- De ce bate porumbelul cu ciocul in geam?

intrebarea mea intr-o dimineata tarzie...

(V-am mai spus... am renuntat definitiv la bucuria de a avea vreun animalut prin casa imediat dupa moartea fulgeratoare a Fulgai. V-am povestit cum stomacelul ei cat o migdala nu a putut sa digere bucata buna de perdea pe care soricica a ros-o cu acceptul unui mame iresponsabile ce am fost! Copilul cel rau, subsemnata, a inteles in cele din urma antitalentul in a ingriji alte sufletele, asa ca a trait resemnat, avand pana nu demult prin preajma doar un fir de bambus, deloc pretentios. Pe terasa noii case, copilul rau a descoperit insa musafiri nepoftiti: un el si o ea, un ou intr-un cuib... o familie de porumbei... )

- Ei sunt liberi si frumosi. Eu le ofer firimituri de croissant in diminetile tarzii. Ei imi ofera bucuria de a-i putea privi de aproape. Eu am invatat ca te poti bucura de fiinte si fara sa pui stapanire pe viata lor. El, porumbelul care a ramas astazi pe pervazul meu dupa ce firimiturile s-au terminat, bate cu ciocul in geam... Nu e unul dintre cei multi care vin sa se ospateze in fiecare dimineata. E un porumbel nou. Are pene albe si gri. L-am urmarit si am incercat sa inteleg de ce bate porumbelul cu ciocul in geam... E staruitor! Poate mai vrea firimituri... Oricat de romantica as fi in perioada asta, am gasit o explicatie cu picioarele pe pamant: porumbelul bate cu ciocul in geam fascinat de refexia propriului chip in fereastra fumurie...

- De unde vine Fericirea?

(intrebarea tanarului trist, cu ochi limpezi si suflet firav)

- Unii o cauta, altii o asteapta. Daca ai sti de unde vine, tu cum ai proceda? Eu n-am stiut si m-a surprins de fiecare data. A venit cand nu o asteptam si niciodata de departe. Iti pot spune ca vine destul de rar daca nu stii sa o primesti si ca nu-i place sa bata la usa... vrea sa o gaseasca deschisa. Cand n-a venit, am gasit-o eu pe ea. Era langa mine. Nu o vedeam, cautand prea departe. Ultima data m-am impiedicat de ea si mi-am pierdut echilibrul. A fost pentru prima data cand Fericirea m-a speriat. Credeam ca a plecat pentru o vreme, departe... Am abandonat-o in intuneric si-mi aminteam de chipul ei nevazut, vag, hranind cu paine uscata porumbeii din fata blocului. Pasarile vin si acum in fiecare dupa amiaza la pervaz sa ciuguleasca firimituri de croissant... Dar nu le mai confund cu Fericirea... ele sunt doar o Bucurie. Am ocolit mult raspunsul sperand ca o sa-l gasesti singur. Fericirea nu se invata, nu are reguli. Si nici nu vreau sa-ti spun de unde vine... nu pentru ca as fi egoista, ci pentru ca nu vreau sa te privez de Fericirea de a descoperi singur...

- Cu ce ninge cand ninge?

(intrebarea copilului frumos de naiv lipit cu nasul carn de fereastra aproape inghetata)

-In seara asta ninge cu pene din aripi de inger. Fulgii sunt mari si lenesi. Zabovesc in cercuri haotice deasupra orasului gri. Odata a nins cu praf de inghetata...inghetata de vanilie. Fulgii erau marunti si veseli. Unii se incapatanau sa se lipeasca de buzele calde ale unui copil cu nasul carn, asa ca tine. Copilul zambea, iar fulgii se topeau fericiti. Cel mai mult mi-a placut cand a nins toata noaptea cu bucati mici si mari de vata de zahar. Am adormit aproape in zori cand copacii din fata casei erau dulci si albi. Bunica spunea ca de cele mai multe ori ninge cu faina. Nimic nu se compara insa cu o ploaie de firimituri pufoase de paine coapta in cuptorul cu lemne. A nins asa o singura data, cand bunica facea cozonac. Fulgii erau mari si greoi. Cadeau lenesi in mormane imense de miez de paine bine framantata. Cand copiii sunt cuminti, asa ca tine, afara ninge cu zahar pudra. Daca sunt neascultatori, ninge cu cioburi de gheatza...si mai ninge frumos cand iubesti...ninge cu flori de cires in iunie.

Umbra

Alţii spun că sunt curajoasă, mie însă mi-a fost teamă de Umbra mea pentru o zi. Evident, mi-am dat seama că nu aveam motive... Ca orice umbră, şi Umbra mea pentru o zi s-a dovedit a fi discretă (deşi nu m-a scăpat din ochi o clipă!). Umbrele obişnuite nu au ochi, au doar contur. Poate de asta le ignorăm de cele mai multe ori... Umbra mea pentru o zi a avut şi ochi şi obiectiv (am zâmbit şi m-a fotografiat) şi gură (m-a întrebat şi i-am răspuns, i-am gătit şi a mâncat) şi multă răbdare, de data asta ca mai toate umbrele... Cele obişnuite sunt însă linguşitoare şi lipsite de personalitate: întotdeauna redau fidel forma conturului tău, dar fără să le intereseze conţinutul, şi mai sunt şi ironice pe deasupra, caricaturizându-ţi trupul, care devine mai lung sau mai lat pe asfalt, iarbă sau nisip.

Umbra mea pentru o zi are şi un nume - Radu, şi un job, interesant aş zice, petrece câte o zi cu o vedetă. De de data asta a făcut o excepţie de la regulă şi în loc de o vedetă, a ales să-şi petreacă ziua cu mine. Îmi cer scuze dacă l-am plictisit, îmi cer scuze dacă l-am chinuit cu experimentele mele culinare şi îl rog să aprecieze că nu l-am târât prin locuri în care bărbaţii se urcă pe pereţi. Nu mă refer la un club de alpinism, ci la sfintele sanctuare feminine ale frumuseţii sau la preamăritele mall-uri în căutarea pantofilor perfecţi.

Ce a ieşit vedeţi în weekend pe libertatea.ro!