M-am născut diminutiv şi aşa o să mor!

Bună, numele meu este Ancuţa şi am 23 de ani. Nu mă alint...şi nici nu sunt alintată aşa. Numele meu din buletin e Ancuţa! Pe bune! O să vi-l arăt...deşi e posibil să nu mă recunoaşteţi...de poză vorbesc: faţă pământie, breton de cal, privire fixă şi crispată...Cu alte cuvinte, am toate motivele să spun că mi-am uitat actele acasă şi să iau o amendă frumuşică, dacă vreodată, în trafic, mă va opri un poliţist tânăr, frumos şi deştept....deci, n-o să iau amendă! :) Revenind la "Ancuţa", ciudat e că şi pentru acest nume, care poate fi un alint în sine, mama a găsit forme drăgălaşe prin care să-şi manifeste afecţiunea: Ancuţica, dar mai ales...Ancuţelu' :). Nu mi-am pus niciodată problema asta, a numelei - diminutiv, cât am fost copil. De fapt, chiar arătam a Ancuţa...dacă stau să mă gândesc. În ciuda faptului că acum îmi spun "Anca", un fel de nume de scenă aş zice, care-mi oferă câteva fărâme de credibilitate, eu chiar sunt mândră că mă cheamă Ancuţa. E probată! Acum câţiva ani, înainte de Crăciun, am fost la un preot să-mi spun păcatele..."Roaba lui Dumnezeu..." " Ancuţa!". "Aşa îţi spun mama şi tata. Spune-mi numele tău de botez." I-am explicat că aşa mă cheamă, cu o oarecare doză de mândrie pentru numele meu special, însă reacţia a fost cât se poate de dură pentru un copil ce încă eram. " La ce s-au gândit părinţii tăi când ţi-au pus numele ăsta? Acum ţi se potriveşte, că eşti mică, dar peste ani şi ani, o să fie caraghios când o să fii bunica Ancuţa." Omul lui Dumnezeu s-a amuzat pe seama numelui meu...dar nu ştia povestea lui specială: Primăvara lui '86. Într-un troleibuz aglomerat, unei tinere copile însărcinate (femeie nu era, avea doar 20 de ani, draga de ea) i se face loc pe un scaun de lângă fereastră. De pe scaunul din dreapta, o zgâtie de fetiţă, plină de viaţă şi isteţică foc...i-a înseninat ziua. Avea vreo 3 anişori şi o chema Ancuţa.