sâmbătă, 26 februarie 2011

Valuri şi soare la Costineşti

Cu paşi mărunţi şi repezi încercam să-mi umplu găletuşa cu valuri fără să mă atingă marea. E prima mea amintire. Aveam puţin peste doi ani şi o pălărie albă cu boruri lăsate şi buline albastre. Teama de apă o căpătasem chiar în vacanţa aceea şi n-am scăpat de ea nici până acum. Am încercat să o înving cu câteva lecţii de înot. Am încercat... Mi-am făcut datoria, dar nu pot spune că mi-am şi dorit lucrul ăsta. Paradoxul e că iubesc marea şi o iubeam şi atunci. Poate pentru că prima mea amintire e legată de ea sau poate pentru că pe mine nu mă adusese barza ca pe ceilalţi copii, ci spuma mării, la Costineşti. Nu mă minţiseră părinţii. Mi-au prezentat într-o formă atât de frumoasă şi corectă venirea mea pe lume, încât explicaţia lor a rezistat inclusiv calculului meu făcut câţiva ani mai târziu după datele din manualul de biologie. Venisem pe lume într-o dimineaţă de aprilie. Iulie fusese luna de miere de la Costineşti, tipărită pe toate fotografiile în care mama e atât de tânără şi cuminte pe plaja plină de soare. Îmi place şi acum să cred iar uneori chiar simt că sunt de acolo. Ne vedem destul de rar, dar legătura e la fel de puternică. O iubesc şi mi-e teamă de ea în aceeaşi măsură. Când mi-e dor, îmi lipesc urechea de cochilia melcului din sertar şi aud valurile fremătând...

3 comentarii:

  1. Tu si Afrodita..nascute din spuma marii :)).

    RăspundețiȘtergere
  2. Cine nu are? Eu am suficient de multe incat sa nu fiu plictisitoare :))

    RăspundețiȘtergere